Portret de lider istoric • Carol I, fondatorul monarhiei române
Articol de AP, 20 aprilie 2025, 11:24 / actualizat: 20 aprilie 2025, 21:34
Născut la 20 aprilie 1839 în orașul Sigmaringen (sudul Germaniei), Karl Eitel Friedrich Zephyrinus Ludwig – devenit ulterior Carol I al României – provenea din dinastia Hohenzollern-Sigmaringen, ramura catolică a unei vechi și prestigioase familii princiare germane. Prin sângele său curgea noblețea Europei: era înrudit atât cu casa regală prusacă, cât și cu cea imperială franceză.
Carol a urmat o formație militară riguroasă, fiind absolvent al Școlii Superioare de Cadeți (1856) și al Școlii de Artilerie și Geniu din Berlin (1857), completându-și educația cu studii de literatură franceză și istoria artei la Universitatea din Bonn. A fost locotenent în regimentul de dragoni ai Gărzii și a participat, ca voluntar, la războiul Prusiei împotriva Danemarcei în 1864.
În primăvara anului 1866, după abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, România – aflată în plin proces de modernizare și cu aspirații spre independență – a decis să aducă un prinț străin pe tron. Carol a fost propus de liderii politici ai vremii, iar după obținerea acordului lui Napoleon al III-lea și al cancelarului Otto von Bismarck, a acceptat provocarea. A sosit în secret în România, folosind un pașaport fals, și a fost primit cu entuziasm de populație și autorități. Pe 10 mai 1866, depunea jurământul în Dealul Mitropoliei din București, devenind Domnitorul Carol I al României.
Primii ani ai domniei au fost marcați de instabilitate politică, însă Carol a rămas fidel celor trei obiective asumate: stabilitate constituțională, modernizare și continuitate dinastică. S-a căsătorit cu principesa Elisabeta de Wied în 1869, dar unicul copil al cuplului, principesa Maria, s-a stins din viață în 1874. Astfel, Carol l-a desemnat moștenitor pe nepotul său, Ferdinand de Hohenzollern.
Domnia sa a cunoscut un punct de cotitură în 1877-1878, când, în contextul Războiului de Independență, România a obținut recunoașterea independenței față de Imperiul Otoman. Drept corolar al acestui succes, la 26 martie 1881, România a fost proclamată regat, iar Carol I a devenit primul rege al României, fiind încoronat pe 10 mai, în cadrul unei ceremonii solemne. Coroana de oțel a regelui, forjată dintr-un tun capturat la Plevna, a devenit simbol al statalității române moderne.
Sub domnia sa, România a cunoscut un amplu proces de dezvoltare: s-au construit căi ferate, au fost modernizate instituțiile statului și a fost consolidată o elită politică românească. Regele a fost un susținător al disciplinei, al rigoarei și al neutralității în viața politică, cultivând prestigiul extern al României.
În pragul Primului Război Mondial, la Consiliul de Coroană din 3 august 1914, regele Carol I s-a pronunțat pentru intrarea României în război alături de Puterile Centrale, invocând tratatul din 1883. Totuși, clasa politică românească a ales calea neutralității. Într-un gest de respect față de principiile constituționale, regele a acceptat decizia.
Carol I a murit la Sinaia, la 10 octombrie 1914, la vârsta de 75 de ani. A fost înmormântat la Curtea de Argeș, alături de soția sa, Regina Elisabeta. Domnia sa, una dintre cele mai îndelungate din Europa contemporană, a pus temeliile României moderne și a definit, prin sobrietate, devotament și viziune, imaginea suveranului-constructor.
