Istorie, tradiţii şi obiceiuri de Crăciun în România
O tradiţie a românilor arată că în apa în care se spălau înainte de Crăciun puneau o nucă şi un ban, crezând că astfel vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani.
Articol de M P , 24 decembrie 2024, 14:30
O tradiţie a românilor arată că în apa în care se spălau înainte de Crăciun puneau o nucă şi un ban, crezând că astfel vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani.
Sărbătoarea Crăciunului de altădată era capul unei perioade rituale de renovare a anului cosmogonic, Crăciunul îi introducea pe oameni într-o atmosferă unică, specifică atât sfârşitului, cât şi începutului, atât tristeţii, cât mai ales bucuriei.
Sărbătoarea Crăciunului nu se referea numai la Naşterea Domnului, ci începând din Ajunul Crăciunului, începea o perioadă rituală de 12 zile care simboliza renovarea timpului, având la bază ideea coborîrii lumii în haos şi reinstaurarea unei noi ordini cosmice.
Înţelepţii vremurilor au plasat Naşterea Mântuitorului în cadrul celei mai critice perioade din anul calendaristic, când timpul este impur şi periculos, însă, la finalul acestei perioade, lumea pământeană devine din nou pură şi primenită de forţele răului, aşa încât Naşterea Domnului era asociată, simbolic, cu această restaurare anuală a lumii celor vii, Domnul Iisus fiind socotit noul Soare care aduce Lumina şi Cuvântul în lume.
Numele popular al sărbătorii provine, potrivit unor specialişti, din latinescul „creatio” – naştere, iar conform altora din slavă – „Karacun” – moarte năprasnică sau spirit al morţii, ori din albanezul „Kërçum” – buturugă.
În România, ţinând cont de buturuga sacră, aprinsă ritual în noaptea Crăciunului pentru a ajuta Soarele slăbit de puteri, se înclină spre o origine traco-dacică a sărbătorii, această opinie apropiindu-se mult de cea de-a treia variantă amintită mai sus.
Sărbătoarea Crăciunului a păstrat şi o mulţime de elemente precreştine, elemente care-şi aveau pe deplin explicaţia în plan mitico-magic, informează Rador.
Timp de peste o sută de ani, în veacurile III-IV, Naşterea Domnului era o sărbătoare comună cu Botezul Domnului, acestea ţinându-se pe 6 ianuarie.
În anul 354, Papa Liberiu a oficializat data de 25 decembrie ca zi a Naşterii lui Iisus, în Orient acest lucru petrecându-se mai târziu, în anul 379.
Postul din Ajunul Crăciunului se ţine în vremurile străvechi pentru Maica Domnului, ea fiind în această zi, conform credinţei, muncită şi suparată, de aceea nu se mânca nimic cu sânge. În schimb, se consumau roadele pământului, pe săturate, bob, pentru a avea saţ, perje, spre a te îndulci şi a nu te sfădi cu nimeni, vărzări, turte („pelincele Domnului” – în amintirea femeilor care i-au dus Maicii Domnului la rodini pelinci !), sau găluştele cu păsat, despre ele crezându-se că sunt neamurile sfădăuşe, din moment ce atâta vreme cât fierb în oală „tot una clocotesc şi huiesc”.
Potrivit credinţelor vechi, preotul, după ce blagoslovea bucatele şi casa, trebuia să se aşeze pe un loc unde, în prealabil, gospodina pusese grăunţe, în caz contrar, se spunea că nu vor şede nici peţitorii, nici norocul, nici „cloştele pe ouă”.
Grăunţele erau date apoi la găini, mai întâi fiind trecute prin veriga coasei şi printr-o bortă a laiţei.
În Ardeal, exista obiceiul ca prima grijă a femeii, după ce ieşea popa din casă, era să măture, în caz contrar casa urma să fie plină de purici peste an.
Alte practici din Ajun se referă la vitele din bătătura, dându-li-se mâncare pe săturate.
Gospodinele obişnuiau să pună din toate mâncărurile pregătite câte puţin într-o strachină, cu aceasta înconjurând casa de trei ori, apoi conţinutul era dat vitelor, sperându-se că vitele vor fi sătule şi vor avea spor.
Un alt obicei aera ca apa ce rămânea de la spălatul vaselor să fie dată de băut vitelor, iar pentru fruptul vacilor se obişnuia să nu se împrumute nimic din casă în toată această perioadă, focul şi aluatul dospit trebuind să fie foarte bine păzite şi nicidecum împrumutate.
Ba chiar, nici gunoiul nu trebuia scos din casă până la Bobotează, cei care făceau acest lucru riscând să aibă tot anul musafiri, în fapt, explicaţia mitologică stând în spiritele strămoşilor care şi-ar fi găsit culcuş în gunoiul casei.
Tradiţia mai arată că spre seară, toţi cei din familie se aşează în jurul mesei, una cu totul specială, la ea participând atât viii, cât şi morţii, iar în Bucovina, nimănui nu-i era îngăduit să se ridice de la masă până nu se terminau toate bucatele de mâncat, altfel fugea belşugul din casă.
Bărbatului i se îngăduia să se ridice, doar pentru a încuia toate uşile pe timpul mesei pentru a nu i se fura nimic din gospodărie în anul viitor, însă femeia care se ridica de la masă risca să nu-i stea cloştele pe ouă, unul din picioarele ei trebuind să fie bine ţinut pe un topor, dacă vroia să aibă pui tari ca fierul.
În noaptea Crăciunului se credea că cerul este deschis, despre cel care auzea cocoşii cântând spunându-se că are noroc la bani şi că va fi sănătos.
Fetele de măritat puneau, în seara Ajunului, o strachină pe prispă sub fereastră, sperând că-l vor vedea astfel pe ales atunci când acesta va veni să mănânce.
În noaptea Crăciunului exista o mare grijă să nu se stingă focul, în acest scop punându-se în vatră un buştean sau o buturugă, asociată strămoşilor mitici, de data aceasta de natură dendromorfă.
O altă tradiţie a românilor arată că în apa în care se spălau înainte de Crăciun, puneau o nucă şi un ban, crezând că astfel vor fi sănătoşi ca nuca şi vor avea noroc la bani.
Din punct de vedere al superstiţiilor legate de vreme, se credea că ploaia sau ninsoarea din prima zi de Crăciun prevestesc un an nou bun, în timp ce vremea senină sau vântul anunţa un an rău.
De asemenea, dacă vremea de Crăciun era caldă, încât să se ţină uşile deschise, însemna că la Paşte vremea va fi friguroasă.
