Mihai Dan Ionescu, singurul restaurator de metale antice din Constanța, lucrează cu aceeași pasiune de aproape o jumătate de secol în laboratorul MINAC

Singurul restaurator de metale din orașul Constanța, Mihai Dan Ionescu, colaborator al Muzeului de Istorie Națională și Arheologie, nu și-a găsit ucenic nici după 4 ani de la pensionare. Lucrează singur, în acest domeniu, de 49 de ani, în laboratorul muzeului cu o pasiune care nu și-a pierdut din intensitate, ba dimpotrivă. Constănțean născut și crescut în centrul vechi al orașului s-a îndrăgostit de bucățile metalice ale trecutului, scoase la suprafață de arheologi și a decis să le salveze pe toate. În 1974 a intrat în biroul directorului, pe atunci Adrian Rădulescu și i-a spus că vrea să muncească. El i-a răspuns că poate lucra, dar bani nu are cum să-i dea. Ce a urmat, ne povestește restauratorul metalelor antice, Mihai Dan Popescu, într-un interviu pentru Radio Constanța.

Articol de Adina Sîrbu , 17 octombrie 2023, 15:30 / actualizat: 17 octombrie 2023, 19:39

Povestea dumneavoastră începe în anul 1974. Ce s-a întâmplat atunci, pentru că este un moment important care v-a călăuzit mai apoi în viață?

Mergând pe linia asta cu istoria, laun moment dat, deci se termina anul în care am terminat eu liceul, 1973, și la începutul anului 1974, discutând cu părinții că trebuie să fac și eu ceva în viață îi spun mamei: ”Eu aș vrea să lucrez la muzeu. Păi ce să faci tu la muzeu? Nu știu! Mă duc și eu acolo și vedem, poate se găsește ceva și pentru mine!” Am venit, am bătut la ușa domnului profesor Adrian Rădulescu, am intrat și i-am spus: ”Domnule director, aș vrea să lucrez și eu la dumneavoastră. Bine, lucrează, dar să știi că, deocamdată, bani să te plătesc nu am!”. OK, la vârsta aia, ce contau banii? Asta era chemarea mea…

Cât timp ați muncit până la primul salariu, fără bani?

Două luni și jumate, deci din februarie, până la 1 mai.

Vă mai amintiți care a fost prima piesă pe care ați restaurat-o?

Dacă țin bine minte, ca să ne obișnuim, ne dădea, la metale vorbesc, de preferință monede, monede pe care, mă rog, le băgai în soluție –  pe vremea aia nu prea știam io cum o cheamă pe soluția aia. După câteva luni, un an, am început să lucrăm la grămadă. Marfă pentru restaurare, în Constanța, a fost și cred că o să mai fie și de acum încolo.

Care este lucrarea de care vă aduceți aminte cu cel mai mare drag sau de care v-ați atașat cel mai mult sau de care sunteți cel mai mândru?

Păi, cum v-am spus, am început să restaurez cu monede. În 2004-2005, pe strada București, s-a descoperit un tezaur monetar, 7.000 și ceva de bucăți. Deci eu zic că ăla mă reprezintă pe mine. Am lucrat, deci le visam și noaptea, zi de zi, zi de zi, 1 an și ceva, 7.000 și ceva de monede.

Pe toate le-ați restaurat?

Da, pe toate! O mare parte din aceste monede erau patinate. Monedele patinate, dacă nu lucrează, nu au clorură, le speli, le neutralizi, după care le dai la perie. Eh, și datul ăsta la perie din asta 7.000 de monede! Nici motorul nu rezistă la mai mult de 100. 

Este expus acel tezaur?

Nu! E în cercetare, se lucrează la el de 15 ani!

Domnule Mihai Dan Ionescu, aș dori să vă întreb de ce după 4 ani de la pensionare dvs. nu aveți încă un ucenic? Este o profesie atât de grea încât nu se încumetă nimeni să se înhame la ea?

Nu știu dacă este vorba de greutate, pentru că dacă vii și începi activitatea asta, ori ai pasiune și mergi înainte, ori n-ai pasiune și renunți.

Puteți să lansați o invitație către tineri să audă de meseria dvs., să știe că existați?

Dacă lansez invitație și instituția, în speță muzeul, nu are post sau are posturile blocate? Deci, chestia asta se repetă de vreo 10 ani. Au fost ordonanțele astea guvernamentale cu posturi blocate. De exemplu, postul meu deocamdată e blocat.

Cred că este tare plăcut să intrați în Muzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța și, privind vitrinele, să spuneți ”uite, asta este piesa pe care eu am făcut-o și aceasta este piesa pe care eu am restaurat-o și aici am muncit!”

Un fost coleg de clasă, discutam, și zic ”de 40 și ceva de ani tot restaurez, tot restaurez. Oare ce rămâne după mine?” Și mi-a spus: ”Păi, eu zic că rămân piesele din muzeu”. ”Da, ai dreptate!”

Interviu și fotografii: Silvia Pascale