Filă de istorie: Aurel Vlaicu, pionier al aviației

Inginer și inventator de geniu, Aurel Vlaicu este membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Aurel Vlaicu s-a născut la 6/19 noiembrie 1882, la Binţinţi, lângă Orăştie, judeţul Hunedoara.

Încă de mic copil, el a avut înclinaţii către tehnică. În şcoala primară din satul natal, era cunoscut ca un spirit deosebit de inventiv, reparând ceasornice şi încercând să construiască mici maşinării, relatează Rador Radio România.

Aurel Vlaicu parcurs, apoi, studiile liceale, la Orăştie şi Sibiu, perioadă în care a devenit preocupat de aspectele zborului mecanic, construind diferite mecanisme şi modele de planoare.

În anul 1902, a susţinut examenul de bacalaureat, apoi s-a înscris la Şcoala Politehnică din Budapesta, pe care o urmează între anii 1902-1903. Cea mai mare parte din timpul său liber îl petrecea construind modele de maşini zburătoare, încercându-le, pentru a le putea perfecţiona. Uneori, câte un model se distrugea după primele experienţe, dar el cu răbdarea necesară o lua de la început, modificând tot ce constatase că nu corespunde.

Aurel Vlaicu va pleca apoi la cursuri tehnice superioare la Viena şi la Munchen, perioadă în care a realizat proiectul unui avion, un aparat de zbor cu aripi batante, acţionat de arcuri. Va abandona, însă, după o vreme, acest proiect, cu convingerea că viitorul îl reprezintă aeroplanele acţionate de motoare.

În 1907, a absolvit cursurile Politehnicii din Műnchen şi a primit diploma de inginer, iar în 1908 a fost, pentru o scurtă perioadă, inginer la fabrica de automobile Opel din Russelsheim, fondată în anul 1862.

Aurel Vlaicu va reveni în satul natal unde va proiecta şi construi, în 1909, unul dintre primele planoare româneşti, numit Vlaicu-1909, cu care realizează mai multe zboruri demonstrative.

În toamna aceluiaşi an, se mută la Bucureşti, fiind angajat ca inginer în cadrul Arsenalului Armatei, iar cu sprijinul acestuia începe construcţia aeroplanului.

La începutul lunii iunie 1910, termină construcţia aparatului cunoscut sub denumirea ”Vlaicu I”, însă trebuie spus că pentru a comanda motorul aparatului a plecat la Paris unde şi-a îndeplinit şi o dorinţă mai veche, l-a cunoscut pe Traian Vuia, căruia i-a povestit despre aparatul său de zbor.

Aurel Vlaicu a introdus pentru prima dată ideea inelului protector în jurul motorului, cunoscut sub numele de inel NACA şi a perfecţionat aripa cu profil variabil (concepută de Vuia), a introdus un reductor între motor şi elice, a utilizat două elice coaxiale contrarotative, a introdus direcţia dublă, trenul de aterizare pe roţi independente şi frâna pe roţi.

În 16 iunie 1910, va scoate aparatul pentru prima dată pe câmp, dar cele două încercări de a-l ridica de la sol au eşuat din cauze ce ţineau de motor, respectiv aripi.

La 17 iunie 1910, Aurel Vlaicu şi-a scos din nou aeroplanul pe câmpul de la Cotroceni şi, ajutat de prietenii săi, a pornit motorul aparatului. După două încercări nereuşite în care a rulat fără să se înalţe, el se întoarce la grupul său de prieteni, explicând entuziasmat de ce nu reuşise acest lucru. Motivând faptul că nu acţionase cum trebuie comenzile aparatului, Vlaicu face o nouă încercare. În zgomotul motorului, aeroplanul câştigă viteză şi, după circa 40 de metri parcurşi pe pământ, este văzut de toţi cei prezenţi cum se ridică în aer la 3-4 metri de sol, pe o lungime de 50 de metri, după care coboară uşor pe pământ.

A doua zi după primul său zbor, gazetele vremii publicau senzaţionala ştire a zborului executat de primul avion românesc, inventat, construit şi pilotat de un român.

În următoarele zile, Vlaicu a mai efectuat câteva zboruri cu aeroplanul său până într-o zi când, zburând la o înălţime mai mare ca de obicei, comenzile de manevrare ale aparatului s-au blocat, iar acesta a căzut, fiind puternic avariat. De acum, Aurel Vlaicu începe să gândească proiectarea şi construirea unui nou model de aeroplan, fiind creată, în 1911, o variantă îmbunătăţită – ”Vlaicu II”, iar în anii 1912-1913 a proiectat avionul ”Vlaicu III”, pe care însă nu a mai apucat să-l construiască.

Avioanele Vlaicu I şi Vlaicu II erau alcătuite dintr-un singur tub de aluminiu care purta celelalte elemente. Centrul de greutate era plasat sub aripi, astfel explicându-se buna lor stabilitate.

În 1912, a obţinut cu Vlaicu II, distincţii importante la concursul aviatic de la Aspern, lângă Viena, iar în ţară, în perioada 1910-1912, a efectuat zboruri de încercare şi demonstrative cu ”Vlaicu II” la Bucureşti, Blaj, Sibiu, Braşov, Iaşi, Ploieşti, Lugoj, Orăştie, Alba Iulia, Târgu Mureş.

Aurel Vlaicu a murit în urma prăbuşirii cu avionul Vlaicu II, lângă comuna Băneşti, aproape de Câmpina, la 31 august/13 septembrie 1913, în timp ce încerca să treacă Carpaţii, fiind înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

Pe locul unde a avut loc tragedia, este înălţat un monument în amintirea sa, reprezentând o acvilă cu aripile deschise, îndreptate spre cucerirea Carpaţilor.

Vlaicu III a fost primul avion din lume cu fuselajul metalic, iar construcţia avionului a fost finalizată de doi dintre colaboratorii şi prietenii săi, Magnani şi Silişteanu, şi cu ajutorul pilotului Petre Macavei, în 1914, efectuează câteva zboruri scurte.

Autoritățile vremii au interzis continuarea încercărilor, iar în toamna anului 1916, în timpul ocupației germane, avionul este trimis la Berlin.

La 28 octombrie 1948, Aurel Vlaicu a fost ales membru de onoare post-mortem al Academiei Române.

Aeroportul Internaţional Bucureşti Băneasa, considerat al treilea cel mai vechi aeroport din lume încă funcţional, – îi poartă numele.

O serie de obiecte personale care i-au aparţinut lui Aurel Vlaicu, documente, brevete, scrisori, fotografii originale, ceasul cu monogramă pe care l-a avut asupra lui când s-a prăbuşit, precum şi masca mortuară sunt expuse la Muzeul Naţional al Aviaţiei Române.