Dolj: Obiceiuri de Bobotează şi de Sfântul Ioan

Articol de Ionuț Pop Lucian, 6 ianuarie 2026, 14:00

„Păzitul fântânilor”, „Bradurile”, „Botezul cailor” sau „Mersul cu urâţii” sunt obiceiuri care se mai păstrează în unele sate din judeţul Dolj, de Bobotează şi Sfântul Ioan, când se încheie perioada sărbătorilor de iarnă, deşi sunt tot mai puţin tineri care să le practice, relatează Radio România Oltenia-Craiova.

„Botezatul cailor” este un obicei care se mai păstrează în Băileşti şi în comuna Moţăţei, de Bobotează, când se slujeşte în biserică Agheasma Mare, susține Amelia Etegan, șefa Secţiei de Conservare şi Promovare a Culturii Tradiţionale din cadrul Centrului pentru Cultură şi Artă Dolj.

„De Bobotează, fiecare creştin merge la biserică, de unde se întoarce cu Agheasma Mare, apă sfinţită pentru binele omului şi al casei sale şi cu care stropeşte în casă, în gospodărie pentru alungarea relelor, a duhurilor rele. Apoi, stropeşte păsările şi animalele pentru spor, stropeşte pomii şi via pentru rod bogat. În unele localităţi, de pildă la Moţăţei sau Băileşti, localnicii duc la biserică şi caii frumos ţesălaţi şi împodobiţi cu panglici şi ciucuri coloraţi, care, după slujbă, sunt stropiţi cu Agheasmă Mare de preot, obiceiul fiind cunoscut sub numele de <Botezatul cailor>. După ce au fost <botezaţi>, este organizată câte o întrecere hipică. În felul acesta, proprietarii de caii arată cât de bine şi-au îngrijit animalele pe timpul iernii. Din păcate, azi sunt tot mai puţini tineri proprietari de animale, care mai participă la aceste întreceri”, a declarat Amelia Etegan pentru Agerpres.

În noaptea de Bobotează spre Sf. Ioan, în satele din sudul zonei etnografice Dolj, întâlnim „Păzitul fântânilor”, unul dintre obiceiurile de peste an, cu dată fixă. Acesta se practică în localităţile Poiana Mare, Desa, Negoi, Dobridor, Moţăţei, Maglavit, Unirea (Risipiţi), Ciupercenii Noi, Galiciuica, Caraula.

„Înainte vreme, la păzitul fântânilor luau parte numai tinerii între 16 şi 20 de ani. Acum ceva ani participau copii, tineri şi bătrâni. De ceva vreme au început să participe şi femeile, fiindcă nu mai erau tineri. Începând din după-amiaza zilei de 6 ianuarie (Boboteaza), fântânile de pe orice uliţă erau împodobite cu papură, stuf, crengi, peşchire, velinţe, chilimuri. Se aduceau paie, stuf, lemne pentru foc, frigări pentru petrecerea din timpul nopţii păzitului. Fântâna era păzită toată noaptea, pentru a nu veni cineva <să spurce> apa. <Spurcatul> apei în mod simbolic cu tărâţe de grâu sau de porumb, paie, pleavă, constituia proba la care bătrânii satelor îi supuneau pe cei tineri. Toată noaptea, lângă fântâni se făcea un foc mare, se fierbea ţuică, se frigeau carnea şi cârnaţii aduşi de fiecare flăcău. Acolo unde mai ştia cineva să cânte se auzea câte un caval, fluier sau cimpoi, iar flăcăii încingeau hora în jurul focului şi al fântânii. Acum, obiceiul se mai practică, dar nu mai are amploarea de altădată. Cântatul din fluier, caval sau cimpoi se mai aude rareori, dar în general locul lui a fost luat de muzica de tot felul, dată la maximum”, spune Amelia Etegan.

Cei care erau surprinşi dormind erau pedepsiţi: li se mânjea faţa cu funingine, li se punea cenuşă sau apă în buzunare, cărbuni aprinşi în mână sau alte pedepse.

„Uneori, pentru mai multă siguranţă, fântânile erau ferecate. Dacă totuşi fântâna era <spurcată> de vreun bătrân, care reuşea să se furişeze, tinerii trebuiau să o cureţe până la <ziuă> pentru ca dimineaţa apa să fie curată, iar, în zorii zilei de 7 ianuarie, adică de Sf. Ioan, tinerii se împărţeau în grupuri, luau apă curată din fântânile păzite peste noapte şi plecau pe uliţele satului cu Iordănitul”, afirmă Etegan.

Cu găletuşe pline cu apă luată din fântânile păzite, în care se punea agheasmă şi un buchet de busuioc, tinerii pornesc în ziua de Sfântul Ioan la casele gospodarilor, în primul rând pe la cei care poartă numele de Ion sau Ioana, cu derivatele lui, apoi din casă în casă, toarnă de trei ori apă în mână la fiecare membru al familiei vizitate, pentru a se spăla pe faţă şi cu smocul de busuioc îi stropesc pe toţi urându-le: „Să trăiască, Sfinte Ioane! Să fiţi sănătoşi! S-aveţi un an bogat! La mulţi ani!”. Dacă gazda doreşte, „iordănitorii” stropesc şi animalele şi păsările pentru spor, dar şi pomii pentru rod bogat în anul care tocmai a început. Pentru aceste urări, gospodarii îi răsplătesc pe „iordănitori” cu cozonac, vin, cârnaţi sau bani.

Un alt obicei, care se petrecea în comuna Ciupercenii Noi, în dimineaţa zilei de Sf. Ioan, îl reprezintă „Bradurile” frumos împodobite (de fapt, crengi de pom), pe care familiile celor morţi, care s-au numit Ion, Ioana, le duc dimineaţa devreme la cimitir, la mormintele celor pomeniţi, le aşază lângă crucile acestora, aprind lumânări şi dau pomană în amintirea lor.

Sărbătorile de iarnă se încheie odată cu Sf. Ioan în majoritatea satelor judeţului Dolj, numai la Caraula, obiceiul „Mersul cu urâţii” încheie sărbătorile, pe data de 8 ianuarie, când „mascaţi”, împreună cu lăutarii satului, merg pe la casele oamenilor spre a alunga spiritele rele pentru ferirea de rău pe întregul an a familiilor vizitate.