Călușul se juca șapte zile, apoi era „îngropat”. Cum arăta ritualul de altădată

Călușul nu însemna doar joc și spectacol, ci un obicei cu reguli, personaje și un desfășurător bine stabilit. Timp de șapte zile, vătaful și mutul aveau roluri distincte, iar la final urma „îngroparea” călușului, un moment care încheia ritualul.

Articol de M P, 29 august 2026, 09:30

În forma tradițională, călușul avea personaje bine definite, iar confruntarea dintre vătaf și mut făcea parte din desfășurarea obiceiului. Astăzi, la spectacole și evenimente, publicul vede doar o parte din ceea ce presupunea odinioară întregul ritual.

Despre această lume a vorbit George Dulescu, vătaful unei cete de călușari din județul Olt, în dialog cu realizatorul Alexandru Băgescu, la „Fermier în România”, la Radio România Antena Satelor.

Acesta descrie Călușul drept un joc războinic, bărbătesc, practicat la origine numai de bărbați, și amintește că obiceiul a intrat în patrimoniul cultural imaterial UNESCO în anul 2005.

Pentru cine privește astăzi un spectacol de călușari, unele dintre personajele obiceiului pot fi greu de înțeles. Vătaful este conducătorul cetei, în timp ce mutul are un rol aparte: intră în contradicție cu acesta și încearcă să-i preia comanda.

„Mutul tot timpul este în contradicție cu vătaful, pentru că vrea să preia el comanda, să fie el șeful călușarilor. Tot timpul există lupta aceasta dintre vătaf și mut. Ca să preia comanda, nu reușește și cearta rămâne”

În forma veche a obiceiului, jocul nu se încheia după câteva minute, așa cum se întâmplă într-o reprezentație de scenă. Călușul se desfășura timp de șapte zile, în perioada Rusaliilor, iar încheierea era marcată prin ceea ce călușarii numeau „îngroparea” lui.

„Călușul se joacă șapte zile, de duminică, de când încep Rusaliile. Apoi, la șapte zile, în ultima duminică, se îngroapă călușul și se mai reia abia anul viitor”, explică George Dulescu.

Astăzi, atunci când cetele sunt chemate la festivaluri sau la alte evenimente, această desfășurare nu mai este reprodusă în întregime. Ceea ce vede spectatorul este o variantă adaptată scenei, în care jocul este păstrat, dar nu și toate etapele ritualului.

„Noi astăzi îl jucăm de câte ori avem ocazie. Suntem invitați să arătăm că avem tradiția, dar jucăm un căluș-spectacol. Nu-l facem cu dezgroparea, cu îngroparea steagului”, spune acesta.

În zona din care provine George Dulescu, tradiția continuă să fie transmisă copiilor. El povestește că a învățat călușul încă din școală, de la învățătorul său, iar acum încearcă să ducă mai departe ceea ce a primit de la generațiile dinainte.

„Învățătorul meu, la vremea aceea, juca și el călușul, cum joc eu astăzi. Până în clasa a IV-a învățam călușul. Acum am preluat ștafeta și predau și eu mai departe ceea ce am învățat de la bătrânii mei, de la domnul învățător”, spune vătaful.

În această comunitate, apropierea copiilor de căluș începe încă din familie. George Dulescu spune că cei mici îi văd dansând pe bunici, părinți sau străbunici și ajung astfel să își dorească să învețe la rândul lor, chiar într-o perioadă în care telefonul și tableta ocupă tot mai mult din timpul generațiilor tinere.

Călușul care ajunge astăzi pe scenă păstrează, așadar, doar o parte dintr-un obicei mult mai amplu. Dincolo de ritmul spectaculos al jocului au existat personaje cu roluri precise, reguli și o succesiune de momente care se întindea pe parcursul mai multor zile, iar continuitatea tradiției depinde acum de cei care încă o învață și o transmit mai departe.