Sezonul turistic în cei mai vechi munți ai României. Interviu cu Viorel Roșca

Traseele atrag deopotrivă drumeți, cicloturiști și oameni pasionați de natură din țară și din străinătate.

Articol de M P, 16 septembrie 2026, 10:00

În nordul Dobrogei, Munții Măcinului păstrează urmele unei istorii geologice de sute de milioane de ani. Sunt formați în timpul orogenezei hercinice și sunt considerați cei mai bătrâni munți din România. Stânca, stepa și pădurea se succed pe distanțe scurte și alcătuiesc un mozaic de habitate care adăpostește o diversitate uimitoare.

Traseele atrag deopotrivă drumeți, cicloturiști și oameni pasionați de natură din țară și din străinătate. Despre bilanțul turistic al acestui an și despre profilul celor care aleg să vină aici vorbește directorul Administrației Parcului Național Munții Măcinului, Viorel Roșca, într-un material realizat de Andreea Dorobăț pentru Radio România Constanța:

„Cifra turiștilor nu este mult diferită față de anul anterior sau de ultimii 3 ani, numai fluctuațiile pe luni sunt diferite. A fost un an cu o primăvară cu un aport pluvial mai bun, vegetația a fost în splendoarea ei. Chiar sfârșitul lunii martie, aprilie, mai, am avut un flux de turiști mult mai mare decât în alți ani, dar apoi, din iulie, a fost un refugiu al turiștilor care au plecat la mare, la munte, deși oferta noastră a rămas la fel de atrăgătoare, dar a devenit mai selectivă prin faptul că în Munții Măcinului, iulie, și anul ăsta mai mult ca niciodată, a fost de o ariditate extremă și turiștii în epoca modernă vor confort.”

Până la sfârșitul lunii august, aproape 15.000 de turiști vizitaseră Parcul Național Munții Măcinului, iar administrația estimează că numărul lor va ajunge la aproximativ 20.000 până la finalul anului. Cei care pornesc pe trasee caută însă mai mult decât o simplă drumeție.

„La noi vin turiștii care nu simt arșița pentru că se hrănesc, dacă pot spune așa, spiritual, cu o deconectare într-un parc național nemaipomenit, nemaiîntâlnit, nemaivăzut în toată Europa, pentru că aici, la tot pasul, față de alte zone, având în vedere heterogenitatea, mozaicul de peisaje și de specii, implicit, și viețuitoarele necuvântătoare sunt diferite în funcție de vegetație, sunt din specii diferite și populații diferite, așa că nu te plictisești. În văzduh sunt păsările răpitoare, la sol țestoasele stau de vorbă cu turiștii, nu mai vorbesc de șopârlițe, șopârlița de frunzar, șopârlița de stepă. Lacerta viridis este gușterul cel mai admirat, mai ales de copii. În luna mai a fost spectacol, am condus în teren câteva grupuri de elevi și parcă veneau la taifas, când ne opream din loc în loc, pe Dealul cu Drum, unde s-a desfășurat una din lecțiile deschise, a venit un mascul, din urmă și femela, de Lacerta viridis cu irizațiile lui albastre și am stat de vorbă puțin cu el.”

Rețeaua de trasee străbate zone cu peisaje și habitate diferite. Primăvara, turiștii caută mai ales locurile în care înfloresc bujorii; în celelalte perioade, interesul se mută spre alte părți ale parcului.

„Mulți au plecat așa, cu îndoială, venind din București, Constanța, Galați, Târgu Mureș, Cluj sau Caraș-Severin. «Dar ce vedem? Dar cât e traseul? Și ce putem găsi? Apă? Un suc?». Și am zis: «Aici, vă veți desfăta și vă veți aproviziona doar cu informații, cu peisaj, cu recreere, cu reculegere spirituală și veți găsi o liniște desăvârșită. Numai trilul păsărilor și foșnetul vegetației de stepă prin care circulă țestoasa sau balaurul dobrogean vă va atrage curiozitatea și vă va hrăni suficient ca să vă întoarceți la București și cu o energie plăcută și cu dorința de a reveni.»

Fiecare dintre cele 19 trasee sau cele 10 segmente de biciclete ne detaliază, ne relevă alt tip de peisaj. În perioada de înflorire a bujorului, avem două specii de bujor, Cozluk, o zonă deosebită, cu specii de stejar pufos, gorun, carpen sau tei, a fost cel mai vizitat, dar vorbim numai de luna mai. Pe rând, fiecare dintre cele 19 trasee, având în vedere că există un alt tip de peisaj, alt tip de vegetație cu specii diferite ca cerințe ecologice, pe rând toate au fost solicitate și selectate de turiștii iubitori de natură.”

Pe trasee nu există tonete, terase sau locuri pentru grătar. Apa trebuie adusă de acasă, iar încălțămintea trebuie aleasă cu grijă, pentru că potecile trec și prin zone cu stâncării. Totuși, pentru cei care sunt curioși să afle mai multe, parcul are un Centru de Vizitare în comuna Greci și un Punct de Informare la Cetățuia. Iar pe măsură ce zona a devenit din ce în ce mai cunoscută, administrația a fost nevoită să le explice turiștilor și ce înseamnă vizitarea unei arii protejate.

„Respectarea traseului turistic, și este bine marcat și într-un sens și în altul, să-ți ții hârtiile și resturile menajere în punguliță, să nu te uiți în stânga și-n dreapta și să le pui sub frunze, cum am aici și găsit. Am avut grijă să corectăm un anumit comportament care nu cadrează cu respectul față de natură, făcând noi treaba asta la început, în urmă cu câțiva ani. Acum, nu știu dacă ne-au văzut prin satelit, dar omul, când găsește curat, nu mai gândește ca atunci când ar găsi un morman de sticle, de hârtii. «Eeee, dacă au aruncat alții, o să le ia cineva și pe ale mele». Și atunci am preferat să-i educăm prin stoicism, prin răbdare, cu pliante mai puțin, dar prin exemplu direct, pe traseu, cu colegii rangeri, cu biologul, cu tot personalul de teren, am avut această educație, conștientizare prin discuții directe, răspunsuri la întrebări, unele chiar mai puțin politicoase.”

Grupurile pot cere și sprijinul unui ghid. Marcajele îi ajută pe turiști să urmeze traseul, dar un specialist le poate arăta lucruri pe lângă care, singuri, ar putea trece fără să le observe. Pentru profesori, spune directorul parcului, o excursie în Munții Măcinului poate deveni astfel o lecție de biologie în aer liber.

„Îmi explica o doamnă profesoară care o să vină cu mai multe grupe de copii, 40 în primă fază, apoi cu 90, din Constanța, i-am zis,  «Nu trebuie să solicitați servicii de ghidare pentru că aveți siguranța că-s bine marcate, nu există riscuri», «Nu, domnule Roșca, am auzit că Măcinul e un laborator și vrem să oprim din loc în loc și să le spună colegii dvs. sau dvs. ce văd, peste ce au călcat. Dacă mă duc doar eu cu ei și facem niște poze, sigur, mediul natural îți dă o relaxare, dar să le spui acolo măcar despre o parte din ce văd în fața lor. Vrem ca Măcinul să ne fie, acum pentru prima dată și dacă vor dori copiii să revenim, ca o zonă în care noi să ne desfășurăm câteva zile de studiu, de aprofundare a cunoștințelor pe viu.»”

Numărul turiștilor nu spune singur dacă un parc este sau nu prea aglomerat. Indicatorul poartă numele de „capacitate de suport” și se calculează în funcție de mai mulți parametri. Potrivit administrației, fluxul actual de vizitatori nu a produs efecte nedorite asupra elementelor de biodiversitate, chiar dacă unele trasee sunt mai solicitate în anumite perioade.

„Am avut cel mai mult 27.000 de turiști. Sigur, nu ne comparăm cu alte arii protejate care oferă confortul de a merge cu mijloace auto până la știu eu ce pensiune, unde ai ceea ce noi nu am putut oferi, adică un suc, o tonetă, un grătar. Nu trebuie în Munții Măcinului decât sticluța de apă și bocănceii, încălțămintea este foarte importantă, fiind o zonă în care apar stâncării brusc, mai colțuroase, mai dure ca fundament geologic. Și atunci sunt mulțumit. Noi acum pe 19 trasee putem avea în aceeași zi, este un algoritm de calcul, până la 60.000, în așa fel încât, având în vedere lungimea lor, cărările, ceea ce străbat ca tip de ecosistem, ar fi impactul minim fără să creeze probleme acelor viețuitoare pe care le respectăm atât de mult. Am primi și dacă ar fi 60.000, dar cum este acum, este foarte bine.”

Viorel Roșca spune că printre cei interesați de biodiversitatea parcului se numără și turiștii străini, atrași mai ales de păsările pe care le pot observa aici. Ei nu caută zgomot și nici divertisment. Vin să privească, să asculte și, uneori, să rămână nemișcați în mijlocul naturii.

„Oamenii văd și pisica sălbatică, fac liniște. Ce trebuie să facă? Să-și lase dispozitivele de ascultat muzică acasă. Să asculte muzica cintezei, să asculte muzica privighetorilor și mierlei, ciripitul pietrarilor, așa, în surdină. De ce credeți că scandinavii vin din ce în ce mai mulți, cu două, cu patru, cu șase autocare? Stau într-un picior, îi vezi că nici nu mai respiră. Și acolo, și acolo, și acolo. Nici nu știu unde să se mai întoarcă, aud trilurile. Și nu sunt specializați, sunt de multe ori pensionari, dar ei știu teoretic despre cinteză, despre mierlă, aici o aud, și dacă mai și văd… Și patru specii de ciocănitoare, mai ales ciocănitoarea cu spatele alb. «Am trăit s-o văd și pe asta», dar în sensul bun. Așa, în tăcere, și, zic eu, cu bun-simț, fără o promovare agresivă, Munții Măcinului sunt căutați de cei care chiar vor ca, într-un timp scurt, fără riscuri, cu un efort mediu, să spun așa, cel mult, să vadă minunate specii în splendoarea lor din martie și până în octombrie.”