DISTRIBUIȚI

Leonardo da Vinci (1452-1519) a creat unele dintre cele mai frumoase opere de artă din toate timpurile. Însă pe lângă faptul că era un artist strălucit, Da Vinci a fost şi om de ştiinţă, inginer şi inventator talentat, informează historylists.org.

Maestrul renascentist a fost un inventator foarte bun, după cum o demonstrează schiţele lui extraordinare. Unele dintre cele mai fascinante invenţii ale sale au fost:

Paraşuta

Inventarea paraşutei este tradiţional atribuită lui Leonardo da Vinci, deşi el nu a fost primul om care a creat acest concept. O schiţă a unui dispozitiv foarte asemănător cu cel imaginat de Da Vinci apare într-un manuscris al unui autor necunoscut, ce precede paraşuta în formă piramidală şi cu cadru din lemn desenată de Leonardo în celebrul „Codex Atlanticus”. Mai mult, există indicii despre folosirea unor dispozitive asemănătoare paraşutelor în China, în secolul al XI-lea e.n.

Paraşuta desenată de Leonardo da Vinci era o structură cu formă piramidală, cusută din lenjerie de pat. „Dacă un om are un cort de pânză din care au fost eliminate toate găurile şi acesta are 12 braţe în diametru şi 12 braţe în înălţime, atunci va putea să se arunce de pe orice punct aflat la mare înălţime fără să sufere nicio accidentare”, explica maestrul renascentist în textele sale.

Paraşutele din zilele noastre au o structură similară, însă în epocă viabilitatea designului creat de Leonardo a fost întâmpinată cu mult scepticism. Pentru a dovedi că acea paraşuta funcţiona, cascadorul Adrian Nichols a construit o paraşută după designul lui Da Vinci în anul 2000, apoi s-a aruncat de pe un pisc înalt. A remarcat că paraşuta lui Da Vinci oferea o călătorie în aer mult mai lină decât cele furnizate de produsele actuale cu designuri convenţionale.

Elicea („Şurubul aerian”)

Aceasta este o altă invenţie a lui Da Vinci care se aseamănă mai mult cu tehnologia din secolul al XX-lea şi al XXI-lea decât cu aceea folosită în epoca Renaşterii. Maşinărie cu „şurub aerian” folosea designul unei morişti care, dacă s-ar fi învârtit suficient de repede, ar fi produs o forţă care să asigure o mişcare de ascensiune. Pe măsură ce presiunea aerului s-ar acumula sub paletele sale din pânză, ea ar forţa maşinăria să se ridice în aer. Acest design pentru zborul pe verticală este folosit şi în zilele noastre de către elicoptere.

„Ornithopter”

Leonardo Da Vinci a creat planurile pentru mai multe maşini de zburat, inclusiv pentru „ornithopter”. Inspirat de păsări şi zborul păsărilor, „ornithopterul” lui Da Vinci ar fi trebuit să se ridice de la sol şi să fie acţionat de aripi batante, care, la rândul lor, erau „alimentate” cu energie musculară. Această maşinărie impunea ca o persoană să se lungească în interiorul unui compartiment central. Picioarele pilotului ar fi trebuit să fie utilizate pentru a pedala o manivelă, conectată la un sistem de scripeţi care făceau să bată aripile dispozitivului, la fel ca aripile unei păsări. Oamenii care au reprodus acest design au dovedit că el poate să zboare (pe distanţe scurte). Totuşi, singura problemă era ridicarea maşinăriei în aer. Puterea insuficientă dezvoltată de musculatura umană s-a dovedit prea limitată pentru ca „ornithopterul” să decoleze de pe sol, în timpul vieţii lui Da Vinci. Totuşi, însemnările şi schiţele lui Leonardo da Vinci demonstrează o înţelegere profundă a aerodinamicii şi a conceptelor asociate zborului, iar multe dintre acestea s-au dovedit a fi fundamentale pentru dezvoltarea aviaţiei moderne.

Roboţi

Ceea ce a construit Da Vinci nu au fost roboţi în sensul modern al cuvântului. El a creat o maşină auto-funcţională, denumită „automaton”. Înţelegerea profundă de către Da Vinci a anatomiei umane i-a permis geniului renascentist să creeze un cavaler robotizat, care era capabil să imite mişcări umane simple. Se spune că acel cavaler-robot putea să meargă, să se aşeze, să îşi mişte capul şi să îşi ridice viziera graţie unui sistem de scripeţi şi roţi zimţate. Robotul era folosit doar pentru amuzament în cadrul unor petreceri, însă designul său era impresionant. În 2002, expertul în robotică Mark Rosheim a construit un model al robotului lui Da Vinci, bazat pe schiţele disponibile ale acestuia. Noua versiune putea să se aşeze şi să stea în picioare. Unele dintre principiile aflate la baza robotului-cavaler au fost de asemenea utilizate în roboţii folosiţi în cadrul programelor de explorare planetară.

Mitraliera

Mitraliera lui Leonardo – un dispozitiv cu 33 de focuri – nu semăna deloc cu mitralierele moderne. Tunurile erau îngrozitor de ineficiente în epoca în care a trăit maestrul renascentist, întrucât trebuiau să fie reîncărcate manual după fiecare lovitură. Pentru a îmbunătăţi designul acestei arme, Da Vinci şi-a imaginat un sistem cu 33 de focuri de muschetă, fapt ce permitea unui număr de 11 muschete să tragă în acelaşi timp. În cadrul acestui strămoş al mitralierei, 11 muschete erau dispuse pe un panou dreptunghiular. Trei seturi de astfel de arme au fost plasate unele lângă altele, iar o osie le conecta pe fiecare pentru a asigura o rotaţie uşoară. Ideea era aceasta: se putea trage cu un set de muschete, în timp ce alt set se răcea, iar cel de-al treilea era reîncărcat. Graţie acestui proces continuu, puteai avea muchete care trăgeau focuri de armă rapide, practic fără încetare. Tocul cu 33 focuri creat de Leonardo nu a fost construit niciodată şi nici folosit pe timp de război, însă designul lui este important, deoarece a introdus conceptul mitralierei moderne. Această armă a ajuns pe câmpurile de luptă abia în secolul al XIX-lea, iniţial sub forma unor arme cu tragere rapidă.

Viola organista
Printre numeroasele schiţe şi desene realizate de Leonardo da Vinci se află şi aşa-zisa „viola organista”, mărturie a numeroaselor interese şi talente pe care le avea celebrul artist renascentist. Totuşi, se pare că el nu a construit niciodată acest instrument muzical inovator, care reprezenta un fel de clavecin acţionat printr-o claviatură. Instrumente similare au fost construite mai târziu, însă nu este clar dacă ele s-au inspirat din „viola organista” imaginată de Da Vinci sau dacă au fost create într-un cadru independent de aceasta.

Costumul de scafandru

La fel ca în cazul paraşutei, Da Vinci nu a fost primul care a avut ideea unui costum ce permite purtătorului să respire sub apă. Dar, încă o dată, designul lui este uluitor de similar cu primele prototipuri ale costumului de scafandru modern: consta într-o jachetă din piele, pantaloni, o cască echipată cu ochelari din sticlă încorporaţi şi un tub de respirat ce furniza aer de la suprafaţa apei. O altă versiune a costumului avea o vezică urinară umplută cu aer, un fel de precursor al tubului de oxigen modern. Şi – acesta fiind cel mai important aspect – a devansat primele costume de scafandru moderne cu câteva sute de ani. Acest concept a fost promovat în timp de război. Ideea era de a permite unor oameni care purtau costume de acest tip să se scufunde în apele din golful Veneţiei şi să facă găuri în carenele navelor inamice. Costumul ar fi putut să fie utilizat în timpul vieţii lui Leonardo da Vinci dacă navele invadatoare nu ar fi fost alungate înainte ca dispozitivul să fie finalizat. Astfel, sabotajul subacvatic nu a devenit niciodată necesar în timpul războaielor purtate în acea epocă.

Căruciorul cu autopropulsie

La fel ca multe dintre alte invenţii ale lui Leonardo da Vinci, şi aceasta şi-a depăşit cu mult epoca. Aşa ar putea fi explicat, probabil, motivul pentru care această maşinărie incredibilă a fost „descoperită” în desenele sale abia la începutul secolului al XX-lea. Căruciorul cu autopropulsie a fost creat original pentru a fi utilizat în spectacole de teatru şi putea să se deplaseze fără a fi împins de cineva, graţie unui arc spiralat care funcţiona după principiul jucăriilor întoarse cu o cheie. Un sistem de direcţie era controlat printr-un set de frâne poziţionate pe axul transmisiei, deşi se spune că maşinăria putea să execute doar viraje la dreapta.

Tanc / Vehicul blindat
Tancul a fost folosit pentru prima dată abia în timpul Primului Război Mondial (1914-1918), însă, potrivit unor experţi, conceptul pentru prototipul acestui dispozitiv a fost creat de Leonardo da Vinci cu 500 de ani mai devreme. Primul tanc blindat a fost o maşină greoaie, cu forma unei carapace de broască ţestoasă, concepută pentru a fi alimentată cu forţa manuală provenind de la opt oameni. Treizeci şi şase de puşti ieşeau din toate părţile carcasei, oferind un unghi de tragere de 360 de grade. În interior, toţi cei opt operatori făceau tancul să se deplaseze cu ajutorul unui sistem de transmisie ce era acţionat manual prin intermediul unor manivele. Totuşi, schiţa conţinea o eroare: din cauza sistemului de transmisie astfel creat, roţile din faţă şi cele din spate se mişcau în direcţii opuse. Cu toate acestea, istoricii se îndoiesc că eroarea de proiectare a fost făcută din greşeală. Ei sunt de părere că era vorba despre o tactică de design cu rol strategic, ce l-a făcut pe Da Vinci să devină singura persoană care putea să asambleze tancul într-o manieră potrivită. În cazul în care ar fi ajuns în mâinile inamicilor, tancul devenea o armă inutilă.

Primul pod mobil
Războiul prezintă provocarea de a mobiliza mii de oameni şi tone de provizii de-a lungul şi de-a latul unor forme de relief diverse. Pentru a ajuta la mobilizarea armatei ducelui de Milano, Leonardo da Vinci a conceput un pod mobil care putea fi construit cu rapiditate deasupra cursurilor de apă. După ce soldaţii treceau podul, acesta putea fi „împachetat” şi transportat spre următorul curs de apă ce trebuia să fie traversat. Acest pod includea un sistem de frânghii şi scripeţi, care îl făceau să fie mai uşor de asamblat şi de transportat. Folosea, de asemenea, un rezervor cu rol de contragreutate, folosit la echilibrarea structurii în timpul deplasării pe pasarelă a unor greutăţi mari.

Primul oraş modern
Leonardo da Vinci a trăit într-o epocă în care Europa a fost devastată de ciuma neagră, o maladie care a făcut milioane de victime. Da Vinci a remarcat că boala era mai prezentă la oraşe decât la sate. Deşi în zilele noastre acest lucru pare evident, teoriile despre microbi şi răspândirea bolilor reprezentau un mister pentru oamenii de atunci. Epidemia de ciumă bubonică l-a inspirat pe Da Vinci să creeze una dintre cele mai mari invenţii ale sale de până atunci, un oraş modern care să fie protejat de ravagiile făcute de viitoarele epidemii de ciumă. Oraşul era împărţit pe mai multe niveluri, iar deşeurile şi produsele reziduale erau transportate la cel mai de jos nivel prin intermediul unei reţele de canale. Apa curată era distribuită printr-un sistem hidraulic până la nivelurile superioare, cu mult timp înainte ca instalaţiile de apă şi canalizare moderne să fie inventate. Din păcate, această invenţie a lui Leonardo da Vinci nu a părăsit niciodată carnetele sale de însemnări şi schiţe. Pentru a fi transpusă în realitate, ar fi avut nevoie nu doar de o cantitate uriaşă de resurse, ci şi de capacitatea de a construi un întreg oraş nou pornind de la zero.

redactor online – Doina Sîrbu / sursă – AGERPRES