DISTRIBUIȚI

Arhitectul, urbanistul, designerul şi teoreticianul Arata Isozaki, în vârstă de 87 de ani, a câştigat premiul Pritzker pe 2019, au anunţat marţi, de la Chicago, reprezentanţii Fundaţiei Hyatt, care au înfiinţat în 1979 această recompensă supranumită „Nobelul pentru arhitectură”, informează ediţia online a cotidianului francez Le Monde.

După Kenzo Tange (1987), Fumihiko Maki (1993), Tadao Ando (1995), Kazuyo Sejima şi Ryue Nishizawa (2010), Toyo Ito (2013) şi Shigeru Ban (2014), Japonia a câştigat pentru a şaptea oară acest premiu, ocupând locul al doilea în topul celor mai premiate ţări din lume, după Statele Unite, care deţine opt titluri.

Juriul prezidat de Stephen Breyer, judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite, a subliniat „cunoaşterea aprofundată de către Arata Isozaki a istoriei şi teoriei arhitecturale, rămânând în acelaşi timp apropiat de avangardă”.

Pe parcursul unei cariere de peste şase decenii şi după ce a creat planurile pentru peste 100 de clădiri, Arata Isozaki a sfidat clasificările stilistice, reînnoind fără încetare propunerile sale constructive. Fidel principiului de utilizare a formelor geometrice simple, arhitectul nipon excelează în arta jocurilor de lumini şi umbre.

Arata Isozaki s-a născut pe 23 iulie 1932 în Oita, un oraş din sudul Japoniei situat pe insula subtropicală Kyushu. Foarte devreme, viaţa lui a fost marcată de dezastrele celui de-Al Doilea Război Mondial. „Când aveam vârsta la care începeam să înţeleg lumea din jur, satul meu natal a fost incendiat, totul devenise un morman de ruine, nu mai exista nicio arhitectură, nicio clădiri, nici măcar un oraş. Prima mea experienţă cu arhitectura a fost un vid arhitectural. Am început să reflectez la modul în care oamenii ar putea să îşi reconstruiască locuinţele şi oraşele”, a declarat specialistul nipon.

Arata Isozaki are o diplomă în arhitectură obţinută la Facultatea de inginerie din cadrul Universităţii Tokyo în 1954. Şi-a început cariera cu un curs de ucenicie sub îndrumarea lui Kenzo Tange, personalitate majoră a arhitecturii japoneze, care a avut o influenţă considerabilă asupra pregătirii sale. În 1963, după ocuparea ţării natale de forţele americane, a înfiinţat agenţia Arata Isozaki & Associates. După ce şi-a redobândit suveranitatea, Japonia a încercat să se reconstruiască într-un context marcat de distrugerile războiului şi o anumită incertitudine politică, economică şi culturală.

„Schimbarea a devenit o constantă”

„Pentru a găsi cea mai potrivită modalitate de rezolvare a acestor probleme, nu puteam să mă limitez la un singur stil. Pentru mine, schimbarea a devenit o constantă. Paradoxal, a devenit propriul meu stil”, a declarat arhitectul nipon. Isozaki voia să vadă lumea, pe care o străbătut-o în lung şi în lat înainte de a împlini vârsta de 30 de ani. „Voiam să simt viaţa oamenilor din diverse locuri. În interiorul Japoniei, dar şi în lumea islamică, în satele din munţi, în China, în Asia de Sud-Est şi în marile oraşe din Statele Unite. Toate aceste ocazii erau bune şi, prin intermediul lor, îmi puneam o singură întrebare: ‘Ce este arhitectura?'”, a relatat Arata Isozaki.

Marcat în debutul carierei de o influenţă evident brutalistă (centrul medical din Oita, în 1960) şi acordând betonului ultimul cuvânt, construcţiile sale revendică în acelaşi timp însuşiri apropiate de curentul arhitectural metabolist, în mare vogă pe atunci: în 1962, şi-a imaginat City in the Air („Un oraş în aer”), un plan futurist pentru cartierul Shinjuku din Tokyo. Mai târziu, şi-a asumat influenţa „secesiunii vieneze” din debutul secolului al XX-lea, fără a mai vorbi despre postmodernism, care se reflectă copios în alegerile sale arhitecturale prin câteva trimiteri la istorie, mai ales la impozantele bosaje ale lui Claude-Nicolas Ledoux, pe care le-a recreat in extenso pe clădirea Centrului Tsukuba, inaugurată în 1983.

„Cetăţenie mondială”

Potrivit rezoluţiei sale dinainte de vârsta de 30 de ani, cunoaşterea lumii a făcut din el unul dintre primii arhitecţi niponi care au construit clădiri în afara ţării lor într-o epocă în care Occidentul exercita o influenţă puternică în Orient. „Arhitectura lui, marcată într-o manieră singulară de cetăţenia sa mondială, este cu adevărat internaţională”, a subliniat preşedintele Fundaţiei Hyatt, Tom Pritzker. „Într-o lume globalizată, arhitectura are nevoie de această manieră de a comunica”, a adăugat el.

A construit clădiri în Japonia, China şi Qatar, însă nu şi în Franţa. În schimb, a realizat multe proiecte în Europa: sediul Daimler Benz din Berlin în 1998, în Germania; complexul Domus pentru Jocurile Olimpice de la Barcelona în 1990, Muzeul Omului din La Coruna în 1995 şi blocurile turn din Bilbao în 2005, în Spania; turnul Alianz din Milano în 2014, Palatul sporturilor olimpice din Torino în 2006 şi proiecte în curs în Bologna şi Maranello, în Italia, unde firma lui deţine o filială.

În Statele Unite, este autorul a două lucrări notabile: Muzeul de artă contemporană din Los Angeles, realizat în 1986, şi, mai ales, în 1991, sediul administrativ Walt Disney World Resort din Florida.

Arata Isozaki este laureatul multor premii şi distincţii importante: premiul anual al Institutului de Arhitectură din Japonia pentru Prefectura din Ita (1967) şi pentru Biblioteca şi Muzeul de artă modernă din Gunma (1975); ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor din Franţa (1997); Medalia de aur RIBA pentru arhitectură din Marea Britanie (1986); Leul de Aur la Bienala de Arhitectură de la Veneţia, în calitate de comisar al pavilionului japonez (1996); Marea Cruce a Ordinului pentru Merit Civil în Spania (1997); Ordinul de Merit al Republicii Italiene (2007) şi Premiul de excelenţă Lorenzo il Magnifico pentru Bienala de la Florenţa (2017).

Arata Isozaki a fost membru al primului juriu care a atribuit Pritzker Prize în 1979 şi a deţinut aceeaşi calitate cu ocazia altor cinci ediţii.

Ceremonia de înmânare a Premiului Pritzker pe 2019 va avea loc la Palatul Versailles în luna mai.

În 2018, premiul Pritzker a fost atribuit arhitectului indian Balkrishna Doshi.

sursa – AGERPRES